Turism x3m - Cu planorul

Aerodrom Baia Mare, foto by Mihai Dan

Trebuie să împărtăşesc senzaţia simţită când m-am dat cu planorul... Extraordinară!... Când eram la vârsta de-o şchioapă visam la stele. Crescând, câte un pic, mi s-a cam tăiat pofta de ele. Am realizat cât suntem de înapoiaţi mental, vorbesc de întreaga umanitate, normal, ca să avem habar cum să ajungem la ele. Şi da, nu vorbesc de individul ca mine şi ca tine, pentru că noi nu contăm ca exponent pentru umanitate. Vorbesc de acele grupuri de interese, acele grupuri de refulaţi sociali din vârful piramidei care decid soarta globului şi îşi apără interesul împotriva tuturor. Genul de "tuturor" prea proşti ca să înţelegem importanţa evoluţiei sociale impusă de către voi, grupul desemnat ca şi păcăliciul umanităţii.

Aceştia sunt prea preocupaţi cu ridicarea în spaţiu a sute de sateliţi militari şi de gps, de parcă atâta crede SUA şi URSS că ne interesează pe noi, ca şi apogeu al civilizaţiei: unde mă aflu cât mai exact pe suprafaţa pământului, în caz că o ogivă nucleară se năpusteşte de pe orbită şi dă să scobească pământul de sub mine, suficient cât să mă scoată din ecuaţia umană. Cam la asta s-a redus toată cucerirea cosmosului pentru încă câteva zeci de generaţii. Trăim într-o societate care se oriplează pe ea de o frică, o frică impusă, frica iernii nucleare! Deci tu care eşti, cuceritorule spaţial şi în căutare de aventură rafinată, stai molcom unde eşti  căci nu ne-am depăşit minunata condiţie de babuini călare pe măturică. Trăim încă într-un specacol ridicol de ardere a vrăjitoarelor de pe scena politică, un alt exponent impus tot de către voi, păcăliciolor, din vârf de piramidă!...

Noroc cu câţiva dintre noi, visătorii spaţiului, de la cluburi de parapantişti şi planorişti şi până la scriitorii de sf, încă nu renunţăm la principiul predestinat. Ar fi culmea, la cât de insignifiant şi mărunt se vede Pământul din perspectiva universului, să ne ramolim aici şi să lăsăm vastitatea cosmosului pierdută pentru umanitate. Mda, m-am luat cu vorba, şi eu care vroaim doar să vă descriu cum m-am dat cu planorul... Mai bine băgaţi video:

Ce să ştii de sânziene

 
1. în credinţa populară, Sânzienele sunt considerate a fi divinităţi nocturne ascunse prin padurile întunecate, neumblate de om. Conform traditţei, Sânzienele umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi dansează, împart rod holdelor,  înmulţesc animalele şi păsările, tămăduiesc bolile, umplu de fecunditate femeile căsătorite.

Cum populaţia de la ţară emigrează în căutare de rod şi trai mai bun pe tarlalele occidentale, trebuie să râmână cineva şi lângă ogradă se întregească tradiţia (adică mai e cine s-o mai facă?), să reproducă plantele, să pedigrească animalele, să cotcodăcească păsările, să fecundească femeile, cele căsătorite şi pline de pârg ale plecaţilor în străinătate, oricum mai contează?!
Că totul e superstiţie sau e tradiţie, coincidenţă sau minune, se pare că doar Sânzienele au mai rămas care să lucreze calendaristic şi agrar la noi în ţară!


2. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu ţin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura.
Şi da, aşa e! Nu e coincidenţă faptul că femeile care nu ţin sărbătoarea se trezesc pocite la gură. Bine, coincidenţă sau adevăr, hai să vedem: se trezeşte femeia de dimineaţă, face focul, mătură tinda, hrăneşte animalul, hrăneşte poiata, spală chimeşa, calcă nădragul, coace merindea, dă bani animalului să se cinstească la crâşmă, îl aşteaptă să vină de la muncă, nici nu mai apucă săraca să ţină motiv de sărbătoare. N-are nici o şansă să iasă totul perfect. Orice-ar face sărbătorita, animalul găseşte motiv s-o pocească la gură.


3. Nici bărbăţii nu scapă uşor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au facut alt rău, îi aşteaptă pedepse îngrozitoare, despre Sanziene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.
Înclin să cred că nu! Sânzienele noastre  vorace după dreptate au emigrat demult de la noi din ţară. Căci nu e de mirare cum nimeni nu  e lovit de acele pedepse îngrozitoare, nedreptatea prosperă la nivel înalt, nu mai comentez. .
Sau le-au pocit sistemul agrar la gură, şi de-atunci toate merg toate strună  în ţară.


4. Bătrânii vorbesc că în noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în padure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblageşte.
Bătrânii când vorbesc de Sânziene, vorbeşte damigeana din ei. Cum, la un moment dat, damigeana se goleşte, aceştia rămân muţi. Sau vorba de sus şi a lu Vanghelie, ei se damblageşte. Aşa că, ascultătorul sau culegătorul de tradiţii şi mituri agrare rămâne cu o incertitudine frustrantă. Şi totuşi, unde stau ielele astea, dezbrăcate săracele şi singurele în pădurea mare?!


5. Pentru a scăpa de boli, fetele şi nevestele se scaldă ritual în ape curgătoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tăvălesc dezbrăcate în rouă, dimineaţa, înainte de răsăritul Soarelui.
Deci, vedeţi? Nimeni nu a văzut ielele. N-are cum. Ar vrea, căutătorul de mituri populare s-a pornit de dimineaţă înspre pădure şi când colo a dat de lelea Floare tăvălită în iarbă. Apoi lelea Măriuca, la fel, toată acoperită de rouă, aştepta mai la vale. Şi tot aşa, până la intrarea în pădure, toate lelele din sat ies toate să se bronzeze la soare. Lasă, că or fi iele şi la anul care vine!

Năstase şi instinctul de supravieţuire

Cine a văzut vreodată gâtul lui Năstase? Exact, Năstase n-are gât. Sau nu mai are demult. Conform evoluţiei, animalul se adaptează factorilor geo-climatici şi la noi, bineînţeles, politici. Aţi văzut vreodată vreun baron politic cu gât? Nu!

Se vede doar o guşă imensă cu doi ochi porcini ce se prelungeşte până dincolo de buric. Buric aflat la nivelul genunchilor, după cum aţi descoperit cei care aveţi un spirit acut de observaţie. Aceasta împresoară creierul de reptilă de jur împrejur, dizolvând organele neesenţiale, cum ar fi conştiinţa, afecţiunea, demnitatea, pentru a-l scălda într-o baie de lipide nutritive.

De ce pomenesc de creierul reptilian? Pentru că acesta este primitiv, arhaic, mic şi visceral. Însă complex în natura sa primară, fiind sediul pornirilor instinctuale, agresivitatea, ura, frica, dezmăţul, lupta pentru teritoriu, supravieţuire prin orice mijloc, fuga de la locul faptei. La fel ca orice sediu de partid politic apărut după revoluţie.

La un om normal guşa s-ar opri la urechi, dar la aceste baloane politice guşa a înghiţit demult chiar şi fizionomia cefei.
Electoratul şi mai ales cetăţeanul neavizat şi scârbit să mai voteze afirmă deseori - "Uite şi la dirijabilul acela local, de la FSN-PSD-PDL-PC-ş.a.m.d., ce munte de ceafă lată are!"

Nu e ceafă, observatorule neavizat, e tot guşa şi dacă mai stai mult şi te mijeşti la ea, aceasta se deplasează abia sesizabil înspre tine şi te va înghiţi ca pe un pui de râmă. Îţi va dizolva demnitatea, principiile, raţiunea şi te va scuipa înapoi ca pe un exoschelet introvertit şi golit de măruntaie, bun doar să părăseşti ţara de origine şi să lucrezi ca un sclav peste hotare.

Evoluţia a ajuns până acolo, pentru specii politice gen Năstase, încât apendicele acela numit gât, ce leagă stomacul de creierul de reptilă, a dispărut complet din anatomia acestora. Năstase oriunde s-ar fi împuşcat , chiar dacă ochea de exemplu în talpa piciorului, unde-i bate probabil inima, tot în guşă nimerea.

Aşa că Năstase nu a dat dovadă de laşitate pentru că s-a împuşcat în guşă. Nu. La câte tunuri politice a tras Năstase, în îndelungata sa misiune de subminare a economiei ţării şi ridicare a rangului corupţiei la nivel de politică de stat, un glonţuleţ de pistol nu avea cum să-l termine. Îl va ţine doar o perioadă bună spitalizat, cât să scape de puşcărie.  Nicidecum un spectacol grosier cu intenţie de sinucidere ci pur şi simplu un instinct normal de conservare a guşei, un act politic de supravieţuire a principiilor lui Năstase. Atât l-a dus mintea. Pardon, guşa.

Jurnal de subzistenta 2052 (ep.10)

1 iunie - Ziua internaţională a copilului

În zilele noastre, petrecând mai mult conectaţi în Terţiari Life, natalitatea a scăzut îngrijorător. Pământul e suprapoulat dar realitatea virtuală e practic goală. Giga-terabiţii noştri de informaţie sunt insignifianţi în imensitatea vidului virtual.  Zgârie-norii urbani au devenit de fapt nişte servere imense în care suntem depozitaţi de la naştere şi până la nemurirea virtuală, conectaţi în Terţiari Life. Google it! Rar se întâmplă ca cineva să părăsească realitatea virtuală. Ori ai fost obraznic ca şi mine împotriva măsurilor NWO şi scos la muncă silnică în realitatea normală, ori ai atâţia bani strânşi cu pricepere de părinţii şi bunicii părinţilor tăi, încât îţi trăieşti viaţa normală ca şi cum ai fi în realitatea virtuală.

La mina de pe orbită, unde lucrez în folosul comunităţii virtuale, am auzit că de 1 iunie vom sărbători cu toţii Ziua Copilului. Cum dracu, m-am întrebat, că nu sunt copii pe orbită?! Ne-au încolonat pe toţi frumos şi ne-au injectat docilinel. Ştiţi ce e docilin, substanţa aceea pe care holodocul o injectează în tuburile preostat când provoci agitaţie şi înjuri camerele de supraveghere NWO din realitatea virtuală. Ei bine, docilinel e substanţa care, odată ajunsă în organism, nu doar că te face mai docil, ci îţi dă şi o minte de copil. 

La început eram confuz. Nu înţelegeam de ce roiuri de mineri îţi luau zborul de pe asteroid, se înscriau pe orbita Pământului şi se prăbuşeau pe acesta ca o ploaie de stele, în explozii de acadele şi căţeluşi de pluşi. Sau alţii ridicau buldozerele neutrino în braţe şi le aruncau după colegii de muncă, aceştia în loc să se facă  piftie, smulgeau câte o staţie de epurare sau un centru de exploatare şi o spărgeau în fruntea colegilor. Şi toţi minerii beau lapte cu paiul şi trăgeau pe nas pacheţele de cacao şi jeleuri. Mi-am zis, cu mintea amorţită de copil, că aşa ceva nu se poate. Atunci am înţeles. Eram în realitatea virtuală.

În secunda următoare am întrebat sistemul dacă eram în Terţiari Life sau doar o proiecţie locală pe orbită. Nu! Eram în Terţiari Life! Atât mi-a trebuit. M-am teleportat pe Pământ.
M-am dus la un Centru de Orientare Electorală şi m-am înscris îm partidul P-LSD. M-am înscris şi în partidul de opoziţie P-LSD beta, pentru orice eventualitate. Fiind un redus cu minte de copil, dovadă IQ-ul meu de 35, m-au acceptat cu bucurie, mi-au promis un viitor luminos, mi-au prescris pedeapsa şi imediat mi-am transferat trupul de pe orbită. N-a fost greu că deja aveam relaţii. Ce prost am fost că am stat anarhist o viaţă întreagă virtuală, protestând în faţa camerelor de supraveghere! Acum, la putere sau în opoziţie, pot să fac ce vreau. Bine, la început îmi va fi mai greu. Trebuie să-mi scot cumva docilinelul din minte. Altfel, rămân politician toată viaţa!