Turism x3m - Cu planorul

Aerodrom Baia Mare, foto by Mihai Dan

Trebuie să împărtăşesc senzaţia simţită când m-am dat cu planorul... Extraordinară!... Când eram la vârsta de-o şchioapă visam la stele. Crescând, câte un pic, mi s-a cam tăiat pofta de ele. Am realizat cât suntem de înapoiaţi mental, vorbesc de întreaga umanitate, normal, ca să avem habar cum să ajungem la ele. Şi da, nu vorbesc de individul ca mine şi ca tine, pentru că noi nu contăm ca exponent pentru umanitate. Vorbesc de acele grupuri de interese, acele grupuri de refulaţi sociali din vârful piramidei care decid soarta globului şi îşi apără interesul împotriva tuturor. Genul de "tuturor" prea proşti ca să înţelegem importanţa evoluţiei sociale impusă de către voi, grupul desemnat ca şi păcăliciul umanităţii.

Aceştia sunt prea preocupaţi cu ridicarea în spaţiu a sute de sateliţi militari şi de gps, de parcă atâta crede SUA şi URSS că ne interesează pe noi, ca şi apogeu al civilizaţiei: unde mă aflu cât mai exact pe suprafaţa pământului, în caz că o ogivă nucleară se năpusteşte de pe orbită şi dă să scobească pământul de sub mine, suficient cât să mă scoată din ecuaţia umană. Cam la asta s-a redus toată cucerirea cosmosului pentru încă câteva zeci de generaţii. Trăim într-o societate care se oriplează pe ea de o frică, o frică impusă, frica iernii nucleare! Deci tu care eşti, cuceritorule spaţial şi în căutare de aventură rafinată, stai molcom unde eşti  căci nu ne-am depăşit minunata condiţie de babuini călare pe măturică. Trăim încă într-un specacol ridicol de ardere a vrăjitoarelor de pe scena politică, un alt exponent impus tot de către voi, păcăliciolor, din vârf de piramidă!...

Noroc cu câţiva dintre noi, visătorii spaţiului, de la cluburi de parapantişti şi planorişti şi până la scriitorii de sf, încă nu renunţăm la principiul predestinat. Ar fi culmea, la cât de insignifiant şi mărunt se vede Pământul din perspectiva universului, să ne ramolim aici şi să lăsăm vastitatea cosmosului pierdută pentru umanitate. Mda, m-am luat cu vorba, şi eu care vroaim doar să vă descriu cum m-am dat cu planorul... Mai bine băgaţi video:

Ce să ştii de sânziene

 
1. în credinţa populară, Sânzienele sunt considerate a fi divinităţi nocturne ascunse prin padurile întunecate, neumblate de om. Conform traditţei, Sânzienele umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi dansează, împart rod holdelor,  înmulţesc animalele şi păsările, tămăduiesc bolile, umplu de fecunditate femeile căsătorite.

Cum populaţia de la ţară emigrează în căutare de rod şi trai mai bun pe tarlalele occidentale, trebuie să râmână cineva şi lângă ogradă se întregească tradiţia (adică mai e cine s-o mai facă?), să reproducă plantele, să pedigrească animalele, să cotcodăcească păsările, să fecundească femeile, cele căsătorite şi pline de pârg ale plecaţilor în străinătate, oricum mai contează?!
Că totul e superstiţie sau e tradiţie, coincidenţă sau minune, se pare că doar Sânzienele au mai rămas care să lucreze calendaristic şi agrar la noi în ţară!


2. Sânzienele se răzbună pe femeile care nu ţin sărbătoarea de pe 24 iunie, pocindu-le gura.
Şi da, aşa e! Nu e coincidenţă faptul că femeile care nu ţin sărbătoarea se trezesc pocite la gură. Bine, coincidenţă sau adevăr, hai să vedem: se trezeşte femeia de dimineaţă, face focul, mătură tinda, hrăneşte animalul, hrăneşte poiata, spală chimeşa, calcă nădragul, coace merindea, dă bani animalului să se cinstească la crâşmă, îl aşteaptă să vină de la muncă, nici nu mai apucă săraca să ţină motiv de sărbătoare. N-are nici o şansă să iasă totul perfect. Orice-ar face sărbătorita, animalul găseşte motiv s-o pocească la gură.


3. Nici bărbăţii nu scapă uşor. Pe cei care au jurat strâmb vreodată, sau au facut alt rău, îi aşteaptă pedepse îngrozitoare, despre Sanziene ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.
Înclin să cred că nu! Sânzienele noastre  vorace după dreptate au emigrat demult de la noi din ţară. Căci nu e de mirare cum nimeni nu  e lovit de acele pedepse îngrozitoare, nedreptatea prosperă la nivel înalt, nu mai comentez. .
Sau le-au pocit sistemul agrar la gură, şi de-atunci toate merg toate strună  în ţară.


4. Bătrânii vorbesc că în noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în padure. Cine le vede rămâne mut pentru totdeauna sau damblageşte.
Bătrânii când vorbesc de Sânziene, vorbeşte damigeana din ei. Cum, la un moment dat, damigeana se goleşte, aceştia rămân muţi. Sau vorba de sus şi a lu Vanghelie, ei se damblageşte. Aşa că, ascultătorul sau culegătorul de tradiţii şi mituri agrare rămâne cu o incertitudine frustrantă. Şi totuşi, unde stau ielele astea, dezbrăcate săracele şi singurele în pădurea mare?!


5. Pentru a scăpa de boli, fetele şi nevestele se scaldă ritual în ape curgătoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tăvălesc dezbrăcate în rouă, dimineaţa, înainte de răsăritul Soarelui.
Deci, vedeţi? Nimeni nu a văzut ielele. N-are cum. Ar vrea, căutătorul de mituri populare s-a pornit de dimineaţă înspre pădure şi când colo a dat de lelea Floare tăvălită în iarbă. Apoi lelea Măriuca, la fel, toată acoperită de rouă, aştepta mai la vale. Şi tot aşa, până la intrarea în pădure, toate lelele din sat ies toate să se bronzeze la soare. Lasă, că or fi iele şi la anul care vine!

Năstase şi instinctul de supravieţuire

Cine a văzut vreodată gâtul lui Năstase? Exact, Năstase n-are gât. Sau nu mai are demult. Conform evoluţiei, animalul se adaptează factorilor geo-climatici şi la noi, bineînţeles, politici. Aţi văzut vreodată vreun baron politic cu gât? Nu!

Se vede doar o guşă imensă cu doi ochi porcini ce se prelungeşte până dincolo de buric. Buric aflat la nivelul genunchilor, după cum aţi descoperit cei care aveţi un spirit acut de observaţie. Aceasta împresoară creierul de reptilă de jur împrejur, dizolvând organele neesenţiale, cum ar fi conştiinţa, afecţiunea, demnitatea, pentru a-l scălda într-o baie de lipide nutritive.

De ce pomenesc de creierul reptilian? Pentru că acesta este primitiv, arhaic, mic şi visceral. Însă complex în natura sa primară, fiind sediul pornirilor instinctuale, agresivitatea, ura, frica, dezmăţul, lupta pentru teritoriu, supravieţuire prin orice mijloc, fuga de la locul faptei. La fel ca orice sediu de partid politic apărut după revoluţie.

La un om normal guşa s-ar opri la urechi, dar la aceste baloane politice guşa a înghiţit demult chiar şi fizionomia cefei.
Electoratul şi mai ales cetăţeanul neavizat şi scârbit să mai voteze afirmă deseori - "Uite şi la dirijabilul acela local, de la FSN-PSD-PDL-PC-ş.a.m.d., ce munte de ceafă lată are!"

Nu e ceafă, observatorule neavizat, e tot guşa şi dacă mai stai mult şi te mijeşti la ea, aceasta se deplasează abia sesizabil înspre tine şi te va înghiţi ca pe un pui de râmă. Îţi va dizolva demnitatea, principiile, raţiunea şi te va scuipa înapoi ca pe un exoschelet introvertit şi golit de măruntaie, bun doar să părăseşti ţara de origine şi să lucrezi ca un sclav peste hotare.

Evoluţia a ajuns până acolo, pentru specii politice gen Năstase, încât apendicele acela numit gât, ce leagă stomacul de creierul de reptilă, a dispărut complet din anatomia acestora. Năstase oriunde s-ar fi împuşcat , chiar dacă ochea de exemplu în talpa piciorului, unde-i bate probabil inima, tot în guşă nimerea.

Aşa că Năstase nu a dat dovadă de laşitate pentru că s-a împuşcat în guşă. Nu. La câte tunuri politice a tras Năstase, în îndelungata sa misiune de subminare a economiei ţării şi ridicare a rangului corupţiei la nivel de politică de stat, un glonţuleţ de pistol nu avea cum să-l termine. Îl va ţine doar o perioadă bună spitalizat, cât să scape de puşcărie.  Nicidecum un spectacol grosier cu intenţie de sinucidere ci pur şi simplu un instinct normal de conservare a guşei, un act politic de supravieţuire a principiilor lui Năstase. Atât l-a dus mintea. Pardon, guşa.

Jurnal de subzistenta 2052 (ep.10)

1 iunie - Ziua internaţională a copilului

În zilele noastre, petrecând mai mult conectaţi în Terţiari Life, natalitatea a scăzut îngrijorător. Pământul e suprapoulat dar realitatea virtuală e practic goală. Giga-terabiţii noştri de informaţie sunt insignifianţi în imensitatea vidului virtual.  Zgârie-norii urbani au devenit de fapt nişte servere imense în care suntem depozitaţi de la naştere şi până la nemurirea virtuală, conectaţi în Terţiari Life. Google it! Rar se întâmplă ca cineva să părăsească realitatea virtuală. Ori ai fost obraznic ca şi mine împotriva măsurilor NWO şi scos la muncă silnică în realitatea normală, ori ai atâţia bani strânşi cu pricepere de părinţii şi bunicii părinţilor tăi, încât îţi trăieşti viaţa normală ca şi cum ai fi în realitatea virtuală.

La mina de pe orbită, unde lucrez în folosul comunităţii virtuale, am auzit că de 1 iunie vom sărbători cu toţii Ziua Copilului. Cum dracu, m-am întrebat, că nu sunt copii pe orbită?! Ne-au încolonat pe toţi frumos şi ne-au injectat docilinel. Ştiţi ce e docilin, substanţa aceea pe care holodocul o injectează în tuburile preostat când provoci agitaţie şi înjuri camerele de supraveghere NWO din realitatea virtuală. Ei bine, docilinel e substanţa care, odată ajunsă în organism, nu doar că te face mai docil, ci îţi dă şi o minte de copil. 

La început eram confuz. Nu înţelegeam de ce roiuri de mineri îţi luau zborul de pe asteroid, se înscriau pe orbita Pământului şi se prăbuşeau pe acesta ca o ploaie de stele, în explozii de acadele şi căţeluşi de pluşi. Sau alţii ridicau buldozerele neutrino în braţe şi le aruncau după colegii de muncă, aceştia în loc să se facă  piftie, smulgeau câte o staţie de epurare sau un centru de exploatare şi o spărgeau în fruntea colegilor. Şi toţi minerii beau lapte cu paiul şi trăgeau pe nas pacheţele de cacao şi jeleuri. Mi-am zis, cu mintea amorţită de copil, că aşa ceva nu se poate. Atunci am înţeles. Eram în realitatea virtuală.

În secunda următoare am întrebat sistemul dacă eram în Terţiari Life sau doar o proiecţie locală pe orbită. Nu! Eram în Terţiari Life! Atât mi-a trebuit. M-am teleportat pe Pământ.
M-am dus la un Centru de Orientare Electorală şi m-am înscris îm partidul P-LSD. M-am înscris şi în partidul de opoziţie P-LSD beta, pentru orice eventualitate. Fiind un redus cu minte de copil, dovadă IQ-ul meu de 35, m-au acceptat cu bucurie, mi-au promis un viitor luminos, mi-au prescris pedeapsa şi imediat mi-am transferat trupul de pe orbită. N-a fost greu că deja aveam relaţii. Ce prost am fost că am stat anarhist o viaţă întreagă virtuală, protestând în faţa camerelor de supraveghere! Acum, la putere sau în opoziţie, pot să fac ce vreau. Bine, la început îmi va fi mai greu. Trebuie să-mi scot cumva docilinelul din minte. Altfel, rămân politician toată viaţa!

Turnul Combinatului la un pas de jugănire

"Industrial erection" - by Lucian Mares

Erecţia aia industrială, a 3- a din Europa cică se află pe terenul unei firme de finanţare. Care acuma vrea să cureţe terenul de căpuşe şi hârtoape. Pentru a dezvolta o serioasă afacere locală. căci turnul nu mai e sigur şi ar fi mai bine dărâmat. - Articol
Să fim serioşi. Turnul e foarte stabil, foarte înalt şi foarte uimitor pentru ochii noi aterizaţi în Baia Mare.
De-a dreptul serioşi acum, turnul are cică în erecţia sa o valoare estimată la 800.000 euroi - cărămizi refractare antiacide, recte otel beton. Vor să-l demoleze. E hidos.

Hidoşi sunt cei care au distrus industria minieră judeţeană, apoi au vândut Combinatul Phoenix cu exact 168,83 de fişicuri a cate 666 de dolari (adica 111.111 dolari) unei firme indiene (valoarea investiţiilor şi creanţelor era pe la 37 mil dolari), care si-a băgat pilaful în ea şi a falimentat-o. Apoi au venit Regii Cuprului, cu sediul social departe, în nexusul Ciprului, şi au reuşit să bage societatea Cuprom în insolvenţă. Bine, Regii Cuprului au ajuns la nivel de Regii-Platinii, atât de nasol le-a mers. Iar Baia Mare, din oraş industrial, a ajuns oraş-metro. Adică nu mai avem nimic în afară de hipermarketuri şi firmuleţe patronate de italieni ce întreţin haremuri de moroşence, ucrainence şi unguroaice locale.

Uite, ucrainenii se mândresc acum cu Cernobâlul. Fac turism acolo. Se fac inclusiv filme de groază. Cu zombalăi iradiaţi, căpcăuni iritaţi, cu animale nevii dar nici moarte. Filme cu Van Damme!
Peste tot  în occident, cum un occidentean vede o erecţie mai mare decât beţişorul lui, cum trânteşte o cafenea la înălţime sau un parc de distracţii.
La noi nu, dă-l dracului jos, că e urât tare!

Opinia publică băimăreană oare chiar va tăcea? E hidos turnul, e drept, dar are 350 de metriiiiii. Unde mai vede Baia Mare aşa ceva?
O să mai stăm, să vedem ce se mai întâmplă, apoi să vezi petiţii şi ieşiri în stradă. Cum se va lega toată populaţia cu cătuşe de acesta, chiar dacă o parte din noi vom fi încercaţi de un sentiment de emasculare, măcar să rămânem cu simbolul erect intact. Bine, în poza ce va face înconjorul globului, vom arăta ca nişte ouă de prepeliţă la umbra unei trompe de elefant. Aşa, şi? E erecţia simbolică a oraşului nostru, pardon, falus... falnicul simbol am vrut să zic!

Testimonial printre sigle şi goange

 

Înainte să scriu a doua carte mă întreba lumea, ce faci, nu mai scrii? Când mai scoţi o carte?
Noroc cu prietenii care mă ironizau că scriu doar cărţi de vizită. Mda, am făcut opere de artă cu acestea şi încă câte multe altele... Am apărut cu site-uri la Punct.ro pe vremuri la PRO TV... vremuri, bine că au trecut şi acestea! Era prea bine. 

Noroc că vine la un moment dat statul, tu încerci să pari cinstit şi nu faci sf-uri din contabilitate. Şi plăteşti totul la zi şi de aceea vine acesta cu minionii lui de pe local şi îţi bagă pe gât tot felul de impozite şi controale, te cerţi cu ei, cu nenorociţii ăia sterpezi de la garda financiară, când eşti micul srl şi ai 2-4 controale pe semestru te cam saturi. Mai bine rămâi cu buzele umflate, dă-te-n morţii mă-tii statule îmi închid firma şi ne vedem fiecare de-ale noastre. L-am întrebat pe unul,  odată, de ce mă, de ce? De ce tot la noi veniţi? - Că voi sunteţi primii, până la fundul sacului mai este, he-he! Râdea acela complice, faţă de cine e controlat zilnic şi cine e de neatins vreodată.

De-atunci îmi place să lucrez design pe gratis. Am mai scos încă o carte şi de aceea merit, zic eu, să trăiesc de pe o zi pe alta. Câteodată îmi vine să-mi deschid iar firma, dar nu vreau statule, căci am încă principii pe când tu vrei doar să mi le storci pe toate. Un avantaj, o ramură de măslin, o intenţie bună din partea ta n-am văzut de douăzeci de ani încoace. Decât hoţie pe faţă.

Sunt aşa şi eu, unul dintre neaplecaţii aceia, nici nu mă încovoi să mă calci în picioare dar nici nu plec din ţară. În ciudă stau şi nici măcar nu sper înspre mai bine. Sunt masochist, mă complac în jenant absurd, mă fac că plouă deşi tu îmi arunci realitatea plină de mediocru în faţă. Faţada ta, cu toate emisiunile cu bufniţâţe mediatizate şi blegii tăi îmbogăţiţi de top 300, ce îţi completează realitatea,  şi tot nu mă îndeamnă să ies din ţară. Că-s prost iobag ţie aservit, statule, şi atârnă încă principiile de mine cât mai respir în această viaţă. 

E apanajul meu de prost iobag dar liber şi singurul pe care mi-l mai permit în această ţară. Şi ştii de ce? Pentru că evadez. Ies din oraş şi intru în natură. E ceva unde, tu cu minionii tăi derutaţi ce vă perindaţi pe la vârful ţării nu aveţi cum să vedeţi frumuseţea vitregă a locului. Cea pe care tu n-ai să-ţi pui gheara nicodată. Fă-ţi făcutele, campaniile politice, afacerile ce nu apar pe numele tău şi marş din ţară la tropice. Acolo te simţi tu cel mai bine, aşa este?! Cât mai departe ţara aia cu iobagi şi goange greţoase !

Turism x3m - După vipere la Izvoare

Vipera berus - foto by Dani Purcaru

Aţi văzut documentarele acelea când şase oameni vor să prindă un struţ, o anaconda sau un crocodil? Toţi sar deodată pe săracul animal, doi pe coadă, trei pe grumaz şi unul direct în gură?
Deci aţi văzut. Perfect, noi eram doar patru. Bine, viperele de la Izvoare şi cam toate cele din Munţii Maramureşului nu ating mai mult de juma de metru. Dar îs nervoase, cititorule, pufăie, se arcuiesc şi se aruncă ostentativ să muşte din bocancul tău, mai să te convingă să o laşi în pace.

Homo Herpetologus din familia Nemuritorae  - foto by Dani Purcaru

Bine, ţi-ai găsit. Sărmana viperă habar-n-avea că doi dintre nemuritorii cu care păşeam pe pajiştea minunată a staţiunii Izvoarele sunt herpetologi de profesie şi aşa consideră ei că ar trebui petrecută o minunată duminică dimineaţă, vânând vipere.  Unul înarmat cu un cârlig, celălat cu un minciog, al treilea cu aparatul foto pregătit, căutau atent prin iarba muntoasă, ascultând zgomotul specific de târâtoare. Un urlet brăzda deodată aerul dimineţii şi toţi tăbărau pe vipera ce se pierdea cu firea. Cum e să vezi, oare, trei mamuţi ce tropăiesc după tine?! Tu cât un limbric, fără labe, fără urlete de teorare sau ameninţare, doar pe burtă să te târăşti şi să cauţi cu înfrigurare o găurică acolo în pântecele pământului? Apoi brusc, ceva rece îţi trece pe sub şira spinării, eşti ridicat de un cârlig în văzduh iar mamuţii urlă şi dansează în jurul tău de bucurie?

Se enervează vipera o vreme, ameninţă în stânga şi dreapta, scoate limba la noi până când vede aparatul foto. Pe urmă stă cuminte, se încolăceşte, sare din când în când la obiectiv să dea bine în poză, apoi pleacă înjurând pe limba ei veninoasă. Cam aşa e la vânătoarea de vipere. Vipera noastră berus este destul de activă ziua şi mai ales pe caniculă. Deşi este sperioasă, dacă se simte ameninţată atacă, aşa că aveţi grijă pe unde călcaţi în picioarele goale, poate daţi din greşeală peste locul lor preferat de stat la soare. Doza necesară de venin, ca să te laşi în sfârşit de drogul numit viaţă, ar fi echivalentul a cinci vipere care să te atace. Deci nu te speria şi nu-ţi detaşa piciorul sau mâna de trunchi că o faci pe degeaba.

După cum ziceam, eram la staţiunea Izvoare, un platou vulcanic superb înconjurat de brazi, aflat la 30 km de Baia Mare, unul dintre locurile de o frumuseţe rară a Munţilor Gutâi, laolată cu Creasta Cocoşului sau Cheile Tătarului. Vara acest loc atrage drumeţii ca un magnet iar iarna se schiază, fiind amenajate mai multe pârtii, inclusiv cu nocturne.
O bisercuţă cânta acolo în dimineaţa noastră de drumeţie, astfel că toate animalele şi insectele au ieşit să asculte slujba. Adică sopârle din specia Zootoca vivipara, un Natrix natrix - şarpele de casă, Lacerta agilis - şopârla de câmp, zeci de bombine - adică broaştele noastre comune şi chiar şi un Nepa cinerea - scorpionul de apa.

Natrix natrix - sarpele de casa - foto by Dani Purcaru

Am rămas impresionat de-a dreptul de un şarpe de apă ieşit la o gustărica de broaşte, lung de un metru, care cum ne-a văzut şi-a lăsat micul dejun din gură şi a zbugit-o către apă. Ţi-ai găsit. Au alergat nemuritorii după el şi l-au smuls din sânul naturii, l-au pus la pozat, l-au mângâiat ca pe un pitbull fără colţi şi i-au dat drumul. Aşadar, până la sfârşitul zilei, nici un nemuritor de herpetolog n-a fost rănit sau să fi pierit pentru realizarea acestui material. Restul de poze făcute de Dani găsiţi la el pe blog: daniel-purcaru.blogspot.com

Mă predau, gata... Fă-mi poza aia nenorocită odată!

Lacerta agilis - soparla de camp - foto by Dani Purcaru

Nepa cinerea, scorpionul de apa - foto by Dani Purcaru