Tur.x3m - Muntii Ignis

Nu de puţine ori, stătătorul sau călătorul de prin Baia Mare are surpriza să se pomenească cu privirea dezmembrată de pitorescul munţilor locului, metereze semeţe puse în calea vânturilor. Două masive maiestuoase însă, Igniş (1307 m) şi Mogoşa (1246), apar ca două faruri pe un ocean de verdeaţă, gidând turiştii către piscurile lor înalte, cu spectaculoase panorame înspre Maramureşul istoric sau depresiunea Baia Mare.

Vf. Ingniş - panoramă Baia Mare

MASIVUL IGNIS
Vara asta, ne-am decis în mai multe ieşiri să batem arealul Ignişului, cuprinzând în periplul nostru rezervaţia naturală de la Blidari, Cheile Tătarului şi Masivul Igniş. Pe lângă platoul Izvoarele am trecut tiptil, că oricum am vorbit despre ele şi sunt vestite din Borşa şi până dincolo de Recea, adică cam prin toată ţara. Masivul Igniş nu prea a fost călcat de către popor, fiind mai greu accesibil, dar de când antenarii de telefonie şi-au ridicat tehnologia pe vârful acestuia, un drum lejer de piatră şi-a făcut apariţia din Staţiunea Izvoarele. Bucurie pe localnicii care ştiu să treacă cu un 4x4 peste o căruţă sau un buştean şi să li se pară o artă extremă în asta. 

Racheta Albă, Racheta Roşie şi Racheta Orange

Sunt mai multe trasee pentru a atinge vârful, însă peste noi a dat norocul şi am nimerit pe unul dintre cele lungi: Chiuzbaia, Şaua Iezuri, Vf. Pietricica, Vf. Lui Ilie, Vf. Igniş. Când am trecut de Şaua Iezuri, poiana de la Izvoare iar ne făcea semne, disperata, să mergem înspre ea! Serios, cine se crede asta, sirena codrilor? Frumuseţea naibii! Am rezistat tentaţiei şi, în sfârşit, am ajuns pe Vârful Igniş. Ne-am apucat repede să mâncăm afinele afinarilor, ce au dat iama cu camionul comunal între tufe, un dulău de munte carpatic ne-a chemat la el între colţi, iar o drujbă cânta Ciocârlia undeva dinspre Poiana Izvorului. 

Vf. Ingniş - panoramă Creasta Cocoşului

Acolo, bum, priveliştea orizontului nesfârşit ne-a lovit contondent peste priviri. Aveam impresia că văd până-n Rodna, nu ştiu, poate confund şi era Himalaya. Baia Mare, cu al ei turn falnic se întindea la soare sub noi, în lateral Barajul Firiza iar în spate, departe, Creasta Cocoşului şi Mogoşa, cu pârtia sa de schi retrasă în vacanţă până la iarnă. Din loc în loc păşunea alpină e străpunsă de stâlpi megalitici, blocuri de andezit imense de pe care te apuci vârtos să admiri peisajul. Îţi vine să sari în poala naturii, cum făcuse Pintea Viteazu şi ceata sa la televizor, ca să scape de ciocoi, dar ne-am mulţumit să dăm imaginativ din aripi şi să ne dăm jos de pe stânci, să lăsăm şi afinarii să aprecieze câte tufe mai au de cules până dă soarele să apună la orizont.

Vf. Ingniş - panoramă Barajul Firiza

BLIDARI
Lumea auzise vorbindu-se pe la colţuri de Blidari, negreşit, şi ale lui locuri de basm - Poiana lui Dumitru, Tăul lui Dumitru, Poiana Brazilor, însă atâtea obiective turistice şi de agrement sunt interpuse între Baia Mare şi localitatea mai sus amintită, încât ai toate şansele să-ţi sabotezi ieşirea şi să rămâi undeva pe parcurs, la Barajul Firiza, s-o iei ca hoţul înspre Izvoare (cum naiba nu?) sau să te ghiftuieşti ca un grizzly, cu păstrăv proaspăt la Complex Lostriţa. Vreo 13 km ai de tras la jugul rucsacului până în Poiana lui Dumitru, pe drumuri răscolite de taff-uri sau camioane încărcate în nesimţire cu aurul verde al zonei. Din loc în loc vezi culmi întregi despădurite, cât să-ţi bucuri ochii cu stâncăriile de rocă vulcanică, acoperite cu câteva cete de molizi şi fag. 

Poiana lui Dumitru

Pe drum, în caz că vei auzi o voce înfundată de megafon, repetând într-una un mesaj indescifrabil şi clar subliminal, să nu crezi că ai ajuns într-o bază paramilitară de subminare a economiei locului, înseamnă că eşti în apropierea unei microhidrocentrale privatizată, construită de italieni pe cursul văii Blidar. Ce mai frapează curiozitatea călătorului, ar fi drumul, care din loc în loc pare asfaltat şi străjuit cu borduri. Ei bine, sus în Poiana lui Dumitru se află mai ascunsă Cabana Silvică, loc de babilonie cruntă pentru foştii tovarăşii bulibaşi de Partid Comunist Român, pe vremuri de rahată amintire, iar mai nou loc de dezmăţ ipotetic pentru baroni locali şi afacerişti clientelari. 

Repeziş cu bulboană

Chiar şi power-rangerii locului, submisivi ca nişte corcoduşi în faţa aleşilor locali, privesc cu aer superior şi induc în eroare turiştii privind locurile de campare, cum că aici nu ai voie că e rezervaţie. Nu, mă, boulean de Captain Planet. Ai voie, că e de categoria III. Şi eu nu umblu cu taff-ul ca acoliţii tăi şi cotonogesc pădurile, ci frig doar frigul nopţii, pe locul unde au campat şi alţii.
Tăul lui Dumitru, situat pe culmea Sturului, se află la 2 km de poiană,pe o turbărie moale, mlăştinoasă, care dă impresia că vrea să te înghită la fiecare pas, noroc că nu te lasă tufele de afini, merişori şi răchiţele.  Acesta are dimensiunea de 15 pe 20 de metri, însă turbăria se întinde pe 3 hectare. Loc de destrăbălare cerebrală pentru botaniştii patriei. Şi, mai mult ca sigur, loc de dat bot în nas cu ursuleţii locului, veniţi la cules voios de afine şi zmeuriş, prin labirintul îndesat de de brăduleţi şi puieţi de molizi (adică mozolici).

Tăul lui Dumitru

CHEILE TĂTATRULUI
O dată am fost, pe vremea când şoimii patriei creşteau cu gândul ca într-o zi să devină tractoriştii patriei, şi am rămas cumva cu o aminire  întru-câtva plăcută. Ţineam minte ceva stânci ferindu-şi poalele de măcinarea apei. Am zis, de la începutul verii şi cu gândul la a bate arealul Ignişului, Cheile Tătarului trebuie incluse în orarul de vacanţă. Auzisem şi de barajul ce se construieşte la Runcu, precum şi zvonuri, că zona va fi inundată într-o zi, cam peste 2 ani şi-un pic. N-a durat mult şi în august ne-am prăvălit de-a berbeleacu printre serpentinele Gutinului până în Mara, iar de-acolo încă 8 km până la chei. Pe drum, barajul. Iştenem, dragă! Parcă am fi scăpat din jungla de conifere şi am dat de-o piramidă mayaşă, adică tocmai de digul construit în trepte între doi munţi, aflat la confluenţa dintre valea Tătarului şi Runcului.

Baraj Runcu

De-acolo, cheile sunt la o aruncătură de parapantă. Nu se întind pe o lungime matusalemică ci în jur de 200 metri, însă blocurile de andezit, căţărate unul peste altul şi ferindu-se de firul apei curgătoare îţi oferă o privelişte sălbatică. Toate blocurile stâncoase şi-au pus în cap pâlcuri de molidiş, s-au învelit din loc în loc cu mantale de licheni galben-verzui şi par atât de simandicoşi încât te roagă să le faci fotografii. Cursul accidentat al apei este înţesat cu repezişuri şi bulboane, iar pe alocuri trunchiuri imense de copaci s-au prăvălit în hău, cât să te ajute cu o cracă întinsă, de o iei ţopăind prin mijlocul cursului apei.

Cheile Tătarului

Ne-am întors din Cheile Tătarului chiar în ziua când pe Creasta Cocoşului ardea pădurea. Din Mara am observat două coloane groase de fum, iar pe vârful Gutâiului, unde se deschide o panormă extraordinară a platoului vulcanic, am fost martori la prăpăd. Două imense limbi de foc măturau muntele, încât mai că ne venea să umplem rucsacii cu apă şi să îi aruncăm acolo, pe creastă, în dogoarea flăcărilor. Oficialităţile s-au lăudat în acea seară că au stins incendiul. Nu l-au stins. A venit peste o zi ploaia şi le-a arătat cum se face. 

Poiana Tătarului

Foto by Dani Purcaru, daniel-purcaru.blogspot.com