Citadela de steril - 02

Partea 1 aici

      În cealaltă parte a Pieţei Libertăţii, ocupată acum de sute de mineri şi simpatizanţi ai mişcării protestatare, se aflau alte clădiri municipale de importanţă pentru locuitorii oraşului Curcubeni - Casa de Cultură şi Spectacole, Hotel „Minerul”, Cinema „Tunelul”, cafe-barul „Schimbul 3”. Toate clădiri vechi, construite dinaintea perioadei interbelice, cu diferenţa că destinaţia le era pe vremuri alta, şi anume:  prima adăpostise Turnul Măcelarilor, a doua fusese  Hanul lui Bureţel, a treia, Bastionul Şpiţerilor, şi ultima, Casa Parohială. 

        Imediat ce-şi termină prima transmisiune în direct, Anabela Maxim îşi scoase casca din ureche şi o înmână, împreună cu microfonul, cameramanului.
- Caraiman, eu am plecat la „Schimbul 3” să iau o pauză. Am timp o jumătate de oră până la următoarea intervenţie.
Cameramanul protestă la ideea de a petrece singur o jumătate de oră în învălmăşeala de pe stradă.
- Şi eu vin, te rog! Nu mă lăsa singur...
- Tu taci şi filmează mulţimea, să avem material pentru ştiri. Şi nu te mai plânge atâta, că-ţi dau penalizare la salar, extraordinar!
Îi întoarse spatele şi descinse înspre cafe-bar, în timp ce Caraiman urlă după ea:
- Anabela, vezi că minerii ăştia de fapt fluieră după tine!
- Să mă pupe şi tu la fel! Şi bagă material, nu mai freca menta, isterică mică!
Era puţin comică priveliştea, Anabela păşind graţioasă pe tocuri printre grupurile de mineri şi cu privirea în pământ, aranjându-şi mereu o şuviţă rebelă, în timp ce oamenii o salutau şi îi zâmbeau la tot pasul, când politicoşi, când libidinoşi. Îmbrăcată elegant, într-o bluză mov decoltată şi pantaloni de damă cu croială evazată, ea îşi ridica din când în când privirea, răspunzând la saluturi, însă acum regreta faptul că se machiase excesiv, făcând ture cu dermatograful în jurul ochilor azurii, să-şi accentueze privirea pentru a da bine la camera de filmat.
        Instalaţi din timp la o masă pentru a urmări mineriada în direct la televizorul din incintă, se aflau doi dintre prietenii ei apropiaţi din copilărie, Mirel Pipirig şi Remus Bideanu. Primul părea cătrănit şi abulic, îmbrăcat în salopetă de miner şi cu casca răsturnată peste ceafă, privind disperat pe geam la mulţimea ce se îmbulzea pe străzi. Era fiu de miner din familia Pipirig, proaspăt inginer, absolvent al Universităţii Miniere din localitate. Era supărat pentru că nici nu îşi începuse bine activitatea la locul de muncă şi se trezise peste noapte dat afară, iar acum nu-şi putea reţine convulsiile nervoase, simţind nevoia să izbească cu pumnii în masă. Dar expresia sarcastică de pe faţa lui Remus îi confirma faptul că acesta aştepta cu nerăbdare o izbucnire nervoasă şi plină de savoare din partea sa.
- Degeaba simţi nevoia să te alături celor din stradă, ca să te simţi un cretin până la capăt, îl luă în zeflemea Remus. Cât de tâmpiţi puteţi fi? Să credeţi că veţi schimba ceva...
Mirel încercă să nu se lase tras în jocul lui Remus şi-şi acoperi urechile cu mâinile. Remus nu se lăsă mai prejos şi îi urlă într-o ureche:
- Alooo, mai bine dă-ţi două palme şi revino-ţi! Treburile astea au fost de mult discutate şi aranjate!
Mirel îi aruncă o privire injectată cu ură. Îi venea acum cheful să lovească darabana peste capul rotund al lui Remus, sau cizma să şi-o înfigă în moalele colacilor burţii acestuia. Se mai şi îmbrăcase ca un metrosexual în pantaloni albi şi pulovăr roşu cu trei numere mai mici, să-şi scoată cât mai în evidenţă pieptul lăsat şi burtica rostogolindu-se la vale. 

- Mă laşi? De unde ştii astea? Ce te face să crezi că nu vom reuşi nimica?
- De la tata, că doar e preşedintele clubului oamenilor de afaceri din oraş, neam de straiţă ce eşti!
- Mai înainte am văzut la televizor cât de coerent şi de informat este: „D-d-deci situaţia este... cum să vă spun... dum-dum, am să folosesc un limbaj prin semne, ca la  maimuţe.... ca să mă înţeleagă lumea mai bine, că-că nu-mi găsesc cuvintele!
Mirel gesticula ca o gorilă, lovindu-se în piept, îngroşându-şi vocea să pară cât mai oligofren posibil.
- Deeeci minerii au ieşit în stradă! Da, da, aşa este. A, da! Mă numesc Bideanu şi sunt reprezentantul oamenilor de afaceri! Dum-dum, îmi alunecă saliva pe burtă! Hăhăhă! 

Remus râse amuzat de modul cum Mirel îl personifică pe tatăl său. Între timp, Anabela se apropie de masa lor şi îl pupă pe Mirel pe cască:

- Mireeel! Gomboţel, am fost îngrijorată că te-ai dus la demonstraţie!
Anabela îl strânse matern pe după umeri, în timp ce Mirel se zbătea să scape din strânsoarea ei. Şi imediat aceasta îi trase o palmă peste cască.
- De te prind azi cu minerii în stradă, jur că te bat de te stric. Ai auzit? Nici nu ştii cât de îngrijorată am fost!
Mirel vru să comenteze, scăpând între timp din braţele Anabelei, dar apăru un milog la masă şi începu să-i pună în faţă jucării şi port-umbrele, unghiere şi icoane sfinte, tamagochi isterici, muţunache de pluş şi căcăţei de ştrumfi. Şi imediat masa se umplu de chinezării şi fleşculeţe.
- Băi Damian, eşti normal, băi? Ia-ţi dracului câcaturile astea de pe masă, se enervă Remus, adică care-i problema ta? Că în fiecare zi vii cu de-astea şi îmi umpli masa. Chiar n-ai altă ocupaţie?
Damian începu să bâiguiască, arătând înspre urechi şi gură.
- E mut astăzi, îi explică Anabela, aşezându-se la masă şi inspectând cu interes chinezăriile. Aaa, uite o lămpuţă de miner. Asta ţi-o cumpăr ţie Mirel, să te joci cu ea prin casă. Ai auzit, prinţişor? Azi stai în casă şi te joci de-a minerii, nu cu golanii de-afară! Că nu-i bine deloc ce se întâmplă.
- Hmm, hă, hî, huum, hu! exclamă Damian, indicând pe degete Anabelei preţul lămpuţei.
Între timp apăru şi domnişoara de la bar să le ia comanda.
- Cu ce vă servesc? întrebă Nadia cu o voce zglobie, pregătită să noteze comanda.
- Mie adu-mi doar un pahar cu apă, mormăi indispus Mirel.
- Deci o apă plată...
- Nu, doar apă! Fără plată, o corectă grăbit el.
Nadia îi aruncă o privire indignată, apoi se întoarse înspre Anabela.
- Mie o apă plată, fără lămâie...
- Deci o apă cu plată...  fără lămâie! Altcineva?
În timp ce strângea chinezăriile de pe masă, Damian se uită la ea şi spuse:
- Mie adu-mi o cafea amară. Fără lapte, fără zahăr... Doar cafea.
Remus îl studie cu reproş pe Damian, apoi comandă şi el:
- O cafea cu muult zahăr şi muult lapte… şi o apă plată cu lămâie! înşiră acesta, aruncând priviri superioare celorlalţi.
Nadia îl urmărea extaziată pe Remus, în timp ce nota conştiincioasă la comandă.
- Altceva mai doriţi?
- Mie adu-mi şi un pai, te rog! adăugă Mirel.

Nadia pleacă îmbufnată, iar Mirel deschise un ziar să caute locuri de muncă:
- Angajam vidanjeouri, gunoieri, măturători de stradă... ce dracu', numai firmele lui taică-tău mai există în oraşul ăsta? Nu mă angajez la voi... şi de ştiu că mor de foame şi stau prin tomberoane!
- Dacă te prind în tomberoanele lui tata, obiectă imediat Remus, jur că te arunc la gunoi.
- Aoleu, exclamă surprins Damian. Oare de aia mă trezesc în fiecare dimineaţă la groapa de gunoi a oraşului?
Nadia le aduse consumaţia, iar Remus, nonşalant, pescui felia de lămâie din pahar şi o întinse lui Damian:
- N-ai mâncat încă nimic, aşa-i? Uite, ia tu lămâia asta şi mănâncă ceva. Poftă bună! Şi acum dispari!

…

Partea 3 aici

Acest fragment v-a fost oferit de Graffix Development, www.graffix.ro (adică tot de subsemnatul, să nu divagăm în confuzie, prin frumosul meu site de identitate vizuală). Vor mai urma şi alte promo-uri, în special la nişte cărţi. De citit, da.

…
Va urma